20 juillet 2016

Neil Postman, The End of Education (note de lectură)

Redefining the Value of School
Vintage Books, A Division of Random House, Inc., New York, 1996.

Education is not the same thing as schooling. In fact, not much of our education takes place in school.
Poverty teaches hopelessness. Politics teaches cynicism. Television teaches consumerism. But not always.
Schooling can be about how to make a life, which is quite different from how to make a living.
Most of the questions about schooling are as if we are a nation of technicians, consumed by our expertise in how something should be done, afraid or incapable of thinking about why.

Part I.
1. The Necessity of Gods
There are two problems to solve in order to conduct the schooling:
a) an engineering problem (the problem of the means – where and when things will be done; how learning is supposed to occur);
b) a metaphysical one (a reason to learn). Not a motivation, but a reason, somwhat abstract, not at all easy to describe. “For school to make sense, the young, their parents, and their teachers must have a god to serve, or, even better, several gods. If they have none, school is pointless.” (p. 5)
There is no surer way to bring an end to schooling than for it to have no end.
The author uses the word narrative as a synonym for god, with a small g.
We need a narrative that tells of origins and envisions a future, a story that construct ideals, prescribes rules of conduct, provides a source of authority, and gives a sense of continuity and purpose.
Our genious as humans lies in our capacity to make meaning through the creation of narratives that give point to our labour, exalt our history, elucidate the present, and give direction to our future.
We can call these narratives: myth, illusions, ideology.
“Without a narrative, life has no meaning. Without meaning, learning has no purpose. Without a purpose, schools are houses of detention, not attention.” (p. 6)
The most comprehensive narratives: the Old Testament, the New Testament, the Koran, the Bhagavad-Gita.


Read more!

10 juillet 2016

Henri Roorda, Le pédagogue n’aime pas les enfants (note de lectura)



Edité par le Bourlapapey, bibliothèque numérique romande, www.ebooks-bnr.com

... ils n’en meurent pas
La réalité est que la vie peut continuer dans des conditions très défavorables. Le problème avec une école très peu satisfaisante est qu’aucun élève n’en meurt. “Il faut le reconnaître, quelles qu’aient été les fautes commises par nos éducateurs, nous n’en sommes pas morts. Nous sommes encore là. On nous compte lorsqu’on fait le recensement annuel de la population. Et, ça, c’est énorme!” (p. 3)
L’Ecole décharge les parents, cinq, six ou sept heures par jour, du soin de surveiller leur progéniture.
Les écoles jouissent de l’adhésion muette et distraite de nombreux citoyens.
L’Ecole forme le jugement de ceux qui pourraient plus tard la juger.
Thèse de l’ouvrage: “Je me propose de montrer que les écoles d’aujourd’hui sont mauvaises, et qu’on pourra les améliorer beaucoup dès qu’on le voudra réellement.” (p. 5)
Dans quelle direction devrait agir le pédagogue, quant à l’action sur la mentalité humaine?
Chez ceux qui portent le nom d’éducateur, un certain idéalisme est de rigueur: ils doivent croire en un Mieux réalisable, en un perfectionnement possible de l’être humain.


Read more!

12 juin 2016

Oscar Freire, Antinomias del Lenguaje moderno

El término "antinomia" del griego antinomía (contra la ley), mas allá de su relativa legitimidad tardía del sentido de contradicción entre dos hipótesis o principios, se remonta originalmente al conflicto introducido en la palabra que se aplica a los objetos para denotar sus esencias o cualidades reales. Dicho conflicto, evidentemente, ha derivado, dentro del proceso cultural occidental en las diversas antilogías que siempre subyacen en todo carácter de anomalía o nominalismo que se atribuye a la palabra en el acto de nombrar las cosas.

De dicha circunstancia, en relación a los correspondientes fijativos mentales que se han venido sucediendo, el racionalismo es el que mayor influencia ha obrado, particularmente, al convalidar la contradicción entre dos proposiciones que se reconocen igualmente demostrativas y que se excluyen mutuamente, es decir que, a pesar de ser contradictorias, cada una de ellas puede ser similarmente demostrada de un modo persuasivo y convincente por medio de la razón.

Tales planteamientos de la razón formalista han generado la entronización de diversas teorías como, por ejemplo, el famoso caso de las paradojas kantianas en donde el enunciados de sus cuatro tesis con sus correspondientes antítesis desembocan en la dubitación o duda racional y por ende en los consabidos aporemas, cuyos falsos apriorismos, en un carácter metódico de aproximaciones sucesivas, se hallan casi totalmente alejados de toda exposición con probabilidades metafísicas o de una demostración de pluralidad de sentidos, tal como ello se entiende de los cánones inherentes a las doctrinas y a las ciencias tradicionales.


Read more!

10 juin 2016

Obispo San Ignacio Brianchanivov, De la Oración y del Combate Espiritual

Los frutos de la oración incesante.

Es por la oración que el asceta alcanza una pobreza espiritual auténtica. Aprendiendo a pedir sin cesar la ayuda de Dios, pierde poco a poco su confianza en si mismo. Si hace algo con éxito, no ve allí su propio logro, sino que lo atribuye a la misericordia divina que implora sin cesar. La oración incesante lleva a la adquisición de la fe, pues aquél que ora continuamente comienza gradualmente a sentir la presencia de Dios. Ese sentimiento se desarrolla poco a poco, de tal modo que el ojo espiritual llega a reconocer a Dios en su Providencia mejor de lo que el ojo natural ve los objetos materiales; y entonces el corazón conoce la presencia de Dios por una experiencia inmediata. Aquél que ha visto a Dios por una experiencia inmediata. Aquel que ha visto a Dios de esta manera y ha sentido así su presencia, no puede dejar de creer en él con una fe viviente que se manifestará en sus actos.

La oración incesante vence al mal mediante la esperanza en Dios; conduce al hombre a una santa simplicidad, separando su intelecto del hábito de dispersarse en pensamientos distintos y hacer planes sobre si mismo y sobre su prójimo, y manteniéndolo siempre en una pobreza y una humildad de pensamientos. Es en esto que consiste la formación del hombre de oración. Aquel que ora sin cesar pierde gradualmente el hábito de dejar vagar sus pensamientos, de estar distraído, de estar colmado de vanas preocupaciones, y cuanto más profundamente se arraiga en el alma ese impulso hacia la santidad y hacia la humildad, más se pierden los hábitos precedentes. Finalmente, llega ser como un niño, tal como lo recomienda Cristo en el Evangelio; llega a ser loco por amor de Cristo, es decir, pierde la falsa sabiduría del mundo y recibe de Dios una inteligencia espiritual.


Read more!

Francisco García Bazán, La presencia de René Guénon en Mircea Eliade y Carl Schmitt (fragment)

Al final de mi libro en colaboración René Guénon y la tradición viviente (1985), apuntaba algunos rasgos sobre la influencia de René Guénon en una diversidad de estudiosos contemporáneos. Alli escribí:

«El mundo de habla española, por su parte, se abre velozmente en los últimos decenios a la gravitación guenoniana. Hemos de reconocer que la Argentina, en este sentido, no sólo ha jugado un papel preponderante, sino que incluso fue oportunamente una verdadera precursora de este florecimiento del pensamiento de Guénon [en la geografía hispana].

Ya en 1945 se publicó en Buenos Aires la Introducción general al estudio de las doctrinas hindúes y la crítica periodística porteña recibió favorablemente la novedad de [la presencia] de un credo de inspiración tradicionalista [en la cultura francesa]. A esta traducción siguieron en años sucesivos: El teosofismo (1954), con varias ediciones, La crisis del mundo moderno (1967), Símbolos fundamentales de la ciencia sagrada (1969 y El esoterismo de Dante (1976). Mucho más reciente, [por el contrario], es el interés de los españoles por nuestro autor. Pero aunque la traducción de la primera de las obras citadas es de la década del 40, la evidencia de una lectura y conocimiento del autor francés ya se reflejó con anterioridad en individuos y grupos de intelectuales argentinos.


Read more!

10 mars 2016

G.K. Chesterton, Eretici (Note de lectură)

Introducere
Primul capitol. Remarci preliminare asupra importanţei ortodoxiei

Faptul că și-au schimbat sensul conceptele de erezie și ortodoxie arată oamenii nu se mai neliniștesc să afle dacă filosofic vorbind se află de partea adevărului sau nu.

“Teoriile generale sunt peste tot dispreţuite; doctrina Drepturilor Omului este repudiată, la fel și cea a Căderii Omului. Ateismul însuși este prea teologic pentru noi; revoluţia seamănă cu un sistem și libertatea cu o constrângere. Nu vrem generalizări. [...] Totul contează, mai puţin Totul.”

Niciodată discuţiile despre natura omului n-au fost mai rare decât azi, și nimeni nu ne mai împiedică să le avem.

A fi creștin fervent a devenit ceva de prost gust.

Ideile generale dominau literatura, au fost alungata în numele sloganului « artă pentru artă ». Ideile generale dominau politica, au fost alungate în numele eficacităţii.


Read more!

17 février 2016

Samir Hariche, S'asseoir par terre

Nous ne voulons par cet article que brosser certains aspects de la tradition, et surtout la façon dont des choses extrêmement simples et apparemment anodines ont une retombée relativement importante sur l'ensemble de la vie des hommes. Nous prendrons pour exemple le fait de s'asseoir par terre, ce qui est une chose universelle et commune à toutes les traditions partout dans le monde. Seuls les modernes s'assoient systématiquement sur des chaises. Cette habitude s'est répandue à partir du Moyen Age chrétien, mais on peut en trouver des éléments plus ou moins développés à partir de l'Antiquité latine. Le phénomène n'a donc fait que s'accroître au fil des siècles, au fur et à mesure que l'éloignement par rapport à la tradition augmentait. Certains ont vu très clairement, et avec raison, que la Chrétienté médiévale avait joué un peu un rôle de digue pour refréner, contenir et maîtriser les tendances modernisantes et anti-traditionnelles qui commençaient à se développer et à s'étendre de façon préoccupante à partir de l'Antiquité gréco-latine, et qui ont fini par avoir raison, en grande partie, de l'esprit traditionnel à partir du XIV° siècle. Pour l'Occident, le Christianisme n'a été qu'une miséricorde venant de Dieu.


Read more!

18 janvier 2016

Nicolaus Cusanus, Pacea între religii. Despre Dumnezeul ascuns (note de lectură)

Traducere din latină de Wilhelm Tauwinkl. Prefaţă de Anca Manolescu. Humanitas, București, 2008.

Prefaţă. Misiunea elitei în Europa lui Nicolaus Cusanus

Căderea Constantinopolului a fost marele eveniment simbolic care a pus creștinătatea apuseană în faţa diversităţii religioase ofensive.

Conștiinţa Europei creștine se construiește prin opoziţie cu străinul religios și cultural. Presiunea musulmană asupra continentului a fost « moașa violentă » (Franco Cardini) a Europei.


Read more!

12 janvier 2016

C. S. Lewis, Ferigi şi elefanţi şi alte eseuri despre creştinism (note de lectură)

Humanitas, 2011. Traducere din engleză şi note de Emanuel Conţac.

Mădulare unii altora

Religia solitară nu e de găsit în Noul Testament.

“În epoca în care trăim, ideea că religia aparţine vieţii noastre private – că este, de fapt, o ocupaţie din timpul liber al individului – este paradoxală, periculoasă şi naturală totodată.”  (p. 15)

Paradoxală – pentru că exaltarea individului în domeniul religios apare într-o epocă a colectivismelor din toate domeniile.


Read more!

27 janvier 2014

Place de la tradition atlantéenne dans le Manvantara

Voir René Guénon, Formes traditionnelles et cycles cosmiques (texte intégral)

Nous avons précédemment, sous le titre Atlantide et Hyperborée, signalé la confusion qui est faite trop fréquemment entre la Tradition primordiale, originellement « polaire » au sens littéral du mot, et dont le point de départ est celui même du présent Manvantara, et la tradition dérivée et secondaire que fut la tradition atlantéenne, se rapportant à une période beaucoup plus restreinte. Nous avons dit alors, et ailleurs aussi diverses reprises,(1) que cette confusion pouvait s’expliquer, dans une certaine mesure, par le fait que les centres spirituels subordonnés étaient constitués à l’image du Centre suprême, et que les mêmes dénominations leur avaient été appliquées. C’est ainsi que la Tula atlante, dont le nom s’est conservé dans
l’Amérique centrale où il fut apporté par les Toltèques, dut être le siège d’un pouvoir spirituel qui était comme une émanation de celui de la Tula hyperboréenne ; et, comme ce nom de Tula désigne la Balance, sa double application est en rapport étroit avec le transfert de cette même désignation de la constellation polaire de la Grande Ourse au signe zodiacal qui, actuellement encore, porte ce nom de la Balance.


Read more!

II. Atlantide et Hyperborée

Voir René Guénon, Formes traditionnelles et cycles cosmiques (texte intégral)

Dans Atlantis (juin 1929), M. Paul Le Cour relève la note de notre article de mai dernier, (1) dans laquelle nous affirmions la distinction de l’Hyperborée et de l’Atlantide, contre ceux qui veulent les confondre et qui parlent d’ « Atlantide hyperboréenne ». A vrai dire, bien que cette expression semble en effet appartenir en propre à M. Le Cour, nous ne pensions pas uniquement à lui en écrivant cette note, car il n’est pas seul à commettre la confusion dont il s’agit ; on la trouve également chez M. Herman Wirth, auteur d’un important ouvrage sur les origines de l’humanité (Der Aufgang der Menschheit) paru récemment en Allemagne, et qui emploie constamment le terme « nord-atlantique » pour désigner la région qui fut le point de départ de la tradition primordiale. Par contre, M. Le Cour est bien le seul, à notre connaissance tout au moins, qui nous ait prêté à nous-même l’affirmation de l’existence d’une « Atlantide hyperboréenne » ; si nous ne l’avions point nommé à ce propos, c’est que les questions de personnes comptent fort peu pour nous, et que la seule chose qui nous importait était de mettre nos lecteurs en garde contre une fausse interprétation, d’où qu’elle pût venir. Nous nous demandons comment M. Le Cour nous a lu ; nous nous le demandons même plus
que jamais, car voilà maintenant qu’il nous fait dire que le pôle Nord, à l’époque des origines, « n’était point celui d’aujourd’hui, mais une région voisine, semble-t-il, de l’Islande et du Groenland » ; où a-t-il bien pu trouver cela ? Nous sommes absolument certain de n’avoir jamais écrit un seul mot là-dessus, de n’avoir jamais fait la moindre allusion à cette question, d’ailleurs secondaire à notre point de vue, d’un déplacement possible du pôle depuis le début du notre Manvantara, (2) à plus forte raison n’avons-nous jamais précisé sa situation originelle qui d’ailleurs serait peut-être, pour bien des motifs divers, assez difficile à définir par rapport aux terres actuelles. M. Le Cour dit encore que, « malgré notre hindouisme, nous convenons que l’origine des traditions est occidentale » ; nous n’en convenons nullement, bien au contraire, car nous disons qu’elle est polaire, et le pôle, que nous sachions, n’est pas plus occidental qu’oriental ; nous persistons à penser que, comme nous le disions dans la note visée, le Nord et l’Ouest sont deux point cardinaux différents.


Read more!

26 janvier 2014

Gaston Georgel : Les Rythmes dans l’Histoire. (fragment)

Voir René Guénon, Formes traditionnelles et cycles cosmiques (texte intégral)

Nous avons rendu compte de ce livre lorsque parut sa première édition (numéro d’octobre 1937) ; à cette époque, l’auteur, comme il l’indique du reste dans l’avant-propos de la nouvelle édition, ne connaissait presque rien des données traditionnelles sur les cycles, si bien que c’est en somme par une heureuse rencontre qu’il était arrivé à en retrouver quelques-unes en partant d’un point de vue tout « empirique », et notamment à soupçonner l’importance de la précession des équinoxes. Les quelques remarques que nous fîmes alors eurent pour conséquence de l’orienter vers des études plus approfondies, ce dont nous ne pouvons certes que nous féliciter, et nous devons lui exprimer nos remerciements de ce qu’il veut bien dire à
ce sujet en ce qui nous concerne. Il a donc modifié et complété son ouvrage sur de nombreux points, ajoutant quelques chapitres ou paragraphes nouveaux, dont un sur l’historique de la question des cycles, corrigeant diverses inexactitudes, et supprimant les considérations douteuses qu’il avait tout d’abord acceptées sur la foi d’écrivains occultistes, faute de pouvoir les comparer avec des données plus authentiques.


Read more!

Gaston Georgel : Les Rythmes dans l’Histoire (fragment)

Voir René Guénon, Formes traditionnelles et cycles cosmiques (texte intégral)

Ce livre constitue un essai d’application des cycles cosmiques à l’histoire des peuples, aux phases de croissance et de décadence des civilisations ; il est vraiment dommage que l’auteur, pour entreprendre un tel travail, n’ait pas eu à sa disposition des données traditionnelles plus complètes, et que même il n’en ait connu quelques-unes qu’à travers des intermédiaires plus ou moins douteux et qui y ont mêlé leurs propres imaginations. Il a cependant bien vu que ce qu’il y a d’essentiel à considérer, c’est la période de la précession des équinoxes et ses divisions, encore qu’il y adjoigne quelques complications qui semblent assez peu utiles au fond ; mais la terminologie adoptée pour désigner certaines périodes secondaires trahit bien des méprises et des confusions. Ainsi, le douzième de la précession ne peut certainement pas être appelé « année cosmique » ; ce nom conviendrait beaucoup mieux, soit à la période entière, soit plutôt encore à sa moitié qui est précisément la « grande année » des Anciens.


Read more!

Mircea Eliade : Le Mythe de l’éternel retour. Archétypes et répétition (fragment)

Voir René Guénon, Formes traditionnelles et cycles cosmiques (texte intégral)

Le titre de ce petit volume, qui d’ailleurs ne répond pas exactement à son contenu, ne nous paraît pas très heureux, car il fait inévitablement penser aux conceptions modernes auxquelles s’applique habituellement ce nom d’ « éternel retour », et qui, outre la confusion de l’éternité avec la durée indéfinie, impliquent l’existence d’une répétition impossible, et nettement contraire à la véritable notion traditionnelle des cycles, suivant laquelle il y a seulement correspondance et non pas identité ; il y a là en somme, dans l’ordre macrocosmique, une différence comparable à celle qui existe, dans l’ordre microcosmique, entre l’idée de la réincarnation et celle du passage de l’être à travers les états multiples de la manifestation. En fait, ce n’est pas de cela qu’il s’agit dans le livre de M. Eliade et ce qu’il entend par « répétition » n’est pas autre chose que la reproduction ou plutôt l’imitation rituelle de « ce qui fut fait au commencement ». Dans une civilisation intégralement traditionnelle, tout procède d’ « archétypes célestes » : Ainsi, les villes, les temples et les demeures sont toujours édifiés suivant un modèle cosmique ; une autre question connexe, et que même, au fond, diffère beaucoup moins de celle-là que l’auteur ne semble le penser, est celle de l’identification symbolique avec le « Centre ». Ce sont là des choses dont nous avons eu nous-même à parler bien souvent ; M. Eliade a réuni de nombreux exemples se référant aux traditions les plus diverses, ce qui montre bien l’universalité et pourrions-nous le dire, la « normalité » de ces conceptions. Il passe ensuite à l’étude des rites proprement dits, toujours au même point de vue ; mais il est un point sur lequel nous devons faire une sérieuse réserve : il parle d’ « archétypes des activités profanes », alors que précisément, tant qu’une civilisation garde un caractère intégralement traditionnel, il n’y a pas d’activités profanes : nous croyons comprendre que ce qu’il désigne ainsi, c’est ce qui devenu profane par suite d’une certaine dégénérescence, ce qui est bien différent, car alors, et par là même, il ne peut plus être question d’ « archétypes », le profane n’étant tel que parce que n’est plus relié à aucun  principe transcendant d’ailleurs, il n’y a certainement rien de profane dans les exemples qu’il donne (danses rituelles, sacre d’un roi, médecine traditionnelle).


Read more!

I. Quelques remarques sur la doctrine des cycles cosmiques

Voir René Guénon, Formes traditionnelles et cycles cosmiques (texte intégral)

On nous a parfois demandé, (1) à propos des allusions que nous avons été amené à faire çà et là à la doctrine hindoue des cycles cosmiques et à ses équivalents qui se rencontrent dans d’autres traditions, si nous ne pourrions en donner, sinon un exposé complet, tout au moins une vue d’ensemble suffisante pour en dégager les grandes lignes. A la vérité, il nous semble que c’est là une tâche à peu près impossible, non seulement parce que la question est fort complexe en elle-même, mais surtout à cause de l’extrême difficulté qu’il y a à exprimer ces choses en une langue européenne et de façon à les rendre intelligibles à la mentalité
occidentale actuelle, qui n’a nullement l’habitude de ce genre de considérations. Tout ce qu’il est réellement possible de faire, à notre avis, c’est de chercher à éclaircir quelques points par des remarques telles que celles qui vont suivre, et qui ne peuvent en somme avoir aucune prétention que d’apporter de simples suggestions sur le sens de la doctrine dont il s’agit, bien plutôt que d’expliquer celle-ci véritablement. Nous devons considérer un cycle, dans l’acception la plus générale de ce terme, comme représentant le processus de développement d’un état quelconque de manifestation, ou, s’il s’agit de cycles mineurs, de quelqu’une des modalités plus ou moins restreintes et spécialisées de cet état. D’ailleurs, en vertu de la loi de correspondance qui relie toutes choses dans l’Existence universelle, il y a toujours et nécessairement une certaine analogie soit entre les différents cycles de même ordre, soit entre les cycles principaux et leurs divisions secondaires. C’est là ce qui permet d’employer, pour en parler, un seul et même mode d’expression, bien que celui-ci ne doive souvent être entendu que symboliquement, l’essence même de tout symbolisme étant précisément de se fonder sur les correspondances et les analogies qui existent réellement dans la nature des choses. Nous voulons surtout faire allusion ici à la forme « chronologique » sous laquelle se présente la doctrine des cycles : Le Kalpa représentant le développement total d’un monde, c'est-à-dire
d’un état ou degré de l’Existence universelle, il est évident qu’on ne pourra parler littéralement de la durée d’un Kalpa, évaluée suivant une mesure de temps quelconque, que s’il s’agit de celui qui se rapporte à l’état dont le temps est une des conditions déterminantes, et qui constitue proprement notre monde. Partout ailleurs, cette considération de la durée et de la succession qu’elle implique ne pourra plus avoir qu’une valeur symbolique et devra être transposée analogiquement, la succession temporelle n’étant alors qu’une image de l’enchaînement, logique et ontologique à la fois, d’une série « extra-temporelle » de causes et d’effets ; mais, d’autre part, comme le langage humain ne peut exprimer directement d’autres conditions que celles de notre état, un tel symbolisme est par là même justifié et doit être regardé comme parfaitement naturel et normal. Nous n’avons pas l’intention de nous occuper présentement des cycles les plus étendus, tels que les Kalpas ; nous nous bornerons à ceux qui se déroulent à l’intérieur de notre Kalpa, c'est-à-dire aux Manvantaras et à leurs subdivisions. A ce niveau, les cycles ont un caractère à la fois cosmique et historique, car ils concernent plus spécialement l’humanité terrestre, tout en étant en même temps étroitement liés aux évènements qui se produisent dans notre monde en dehors de celle-ci. Il n’y a là rien dont on doive s’étonner, car l’idée de considérer l’histoire humaine comme isolée en quelque sorte de tout le reste est exclusivement moderne et nettement opposée à ce qu’enseignent toutes les traditions, qui affirment au contraire, unanimement une corrélation nécessaire et constante entre les deux ordres cosmiques et humains.


Read more!

25 janvier 2014

René Guénon, Formes traditionnelles et cycles cosmiques (texte intégral)

On aurait pu intituler les articles réunis pour la première fois dans ce recueil « Fragments d’une histoire inconnue » puisque, après une étude sur les cycles cosmiques, on trouve deux articles sur l’Atlantide et l’Hyperborée, suivis de textes sur les traditions hébraïque, égyptienne et gréco-latine. Les connaissances cosmologiques traditionnelles contenues dans Le Roi du Monde, Le Règne de la Quantité, Symboles fondamentaux de la science sacrée et dans le présent volume constituent une somme qui n’a, sans doute, son équivalent dans aucune langue.

René Guénon naquit à Blois le 15 novembre 1886 et mourut au Caire le 7 janvier 1951.

AVANT-PROPOS
Les articles réunis dans le présent recueil représentent l’aspect le plus « original » peut-être – le plus déconcertant aussi pour nombre de lecteurs – de l’oeuvre de René Guénon. On aurait pu l’intituler Fragments d’une histoire inconnue, mais d’une histoire qui englobe protohistoire et préhistoire puisqu’elle commence avec la Tradition primordiale contemporaine des débuts de la présente humanité. Ce sont des fragments destinés à demeurer tels en ce sens qu’il eût été sans doute impossible à Guénon lui-même de présenter cette histoire de manière continue et sans lacunes car les sources traditionnelles qui lui en ont
fourni les éléments étaient vraisemblablement multiples. Ce sont des fragments aussi en un autre sens car on n’a pu réunir ici que les textes non encore incorporés dans de précédents volumes soit par Guénon lui-même, soit par les compilateurs de recueils posthumes déjà publiés.


Read more!

01 décembre 2012

Le livre noir de la Révolution Française (note de lectură) - I


Sous la direction de Renaud Escande

Les Editions du Cerf, Paris, 2008

Première partie. Les faits

I. La sécularisation des bien d’Eglise: signification politique et conséquences économiques (par Pierre Chaunu)

Talleyrand a proposé la confiscation des biens du clergé au profit des créanciers de l’Etat. La question qui dérangait était celle du droit de propriété, déclaré inviolable et sacré. C’est toujours Talleyrand qui a fourni la couverture juridique: seule est sacrée la propriété individuelle, la nation a souveraineté sur les corps existant en son sein.

Après le vote démocratique, les biens dits du clergé (en fait, de l’Eglise) sont confisqué par l’Etat, qui se charge de subvenir aux frais du culte et aux services publics assumés jusque-là par l’Eglise.


Read more!

28 octobre 2012

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, 2/2 (note de lectură)



[Sublinierile cu aldine, precum și mențiunile în italic, din încheierile anumitor citate, aparțin autorului acestor note de lectură - S.M.]


Transparența, care e un efect al copleşirii materiei de către spirit și care, deci, în treapta ei culminantă echivalează cu învierea, nu e un fenomen fizic şi de caracter spectacular, ci o comunicare şi iradiere existenţială a iubirii, a interesului pentru ceilalţi oameni şi o participare la durerile și la neajunsurile vieţii lor. E simpatia vibrantă în cel mai înalt grad. E linişte şi este descoperire a marii iubiri proprii pentru ei - ceea ce îi face pe ceilalţi să poarte mai uşor durerile lor. În această sensibilitate a participării, sfântul își trăieşte în gradul cel mai înalt umanitatea sa. Dar aceasta umanitate a sfântului o trăieşte și cel care se bucură de participarea sfântului la durerile şi problernele sale. În aceasta se revelează și caracterul personal al sfinţeniei.

Sfințenia vine numai de la o persoană absolută, și pentru faptul că numai în faţa ei te poţi ruşina în mod absolut şi poţi simţi îndemnul spre o puritate sau sinceritate și transparență absolută, datorită puterii absolute și deci purităţii absolute cu care te înmpină. În faţa unui "absolut" impersonal, nu te poţi ruşina; în faţa unei persoane neabsolute nu te poţi ruşina în modul cutremurător, absolut, cum te cutremuri în faţa Celui Unuia Sfânt şi atotiubitor, sau în faţa unei persoane prin care transpare Cel Unul Sfânt, pentru că o persoană neabsolută are prin ea însăşi atâtea imperfecţiuni, atâtea reţineri în comunicabilitatea ei, care o ţin la nivelul tău.


Read more!

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, 1/2 (note de lectură)

[Sublinierile cu aldine, precum și mențiunile în italic, din încheierile anumitor citate, aparțin autorului acestor note de lectură - S.M.]


INTRODUCERE. REVELAȚIA DUMNEZEIASCĂ, IZVORUL CREDINȚEI CREȘTINE. BISERICA, ORGAN ȘI MEDIU DE PĂSTRARE ȘI FRUCTIFICARE A CONȚINUTULUI REVELAȚIEI

Noi nu putem fi conștienți de noi înșine fără a fi conștienți de lume și de lucrurile din ea. Cu cât cunoaștem mai bine lumea, sau suntem mai conştienţi de ea, cu atât suntem mai conştienţi de noi înşine. Dar lumea, contribuind în modul acesta pasiv la formarea noastră şi la adâncirea conştiinţei de sine a noastră, nu devine prin aceasta și ea însăşi conştientă de sine.

Faptul că lumea se luminează în om și pentru om și prin om, arată că lumea e pentru om, nu omul pentru lume; dar faptul că omul însuşi, luminând lumea se luminează pe sine pentru sine prin lume, arată că și lumea e necesară pentru om. Lumea e făcută pentru a fi umanizată, nu omul pentru a fi asimilat lumii, naturii. Lumea întreagă e făcută pentru a deveni un om mare, sau conţinutul omului devenit în fiecare persoană atotcuprinzător, nu omul pentru a fi parte a naturii și neînsemnând în ea mai mult decât orice altă parte a ei, sau contopindu-se în ea. Căci printr-o eventuală contopire a omului în natură s-ar pierde cel mal important factor al realităţii, fără ca natura să câştige ceva nou, pe când prin asimilarea lumii în om, natura însăşi câștigă, fiind ridicată pe un plan cu totul nou, fără să se piardă propriu-zis,...



Read more!

21 mars 2012

C.S. Lewis, Cele patru iubiri (note de lectura)

I. Introducere

Iubirea-dar: iubirea care-l împinge pe un bărbat să muncească, să plănuiască şi să strîngă pentru binele viitor al familiei sale, pe care, murind, el nu va apuca nici să-l împărtăşească, nici să-l vadă.

Iubirea-necesitate: aceea care pe un copil rămas singur sau înspăi- mîntat îl trimite în braţele mamei sale.

Iubirea-dar seamănă cu iubirea pe care Dumnezeu, care nu are nevoie de lume, o dă lumii. Iubirea-necesitate este iubirea pe care noi o avem pentru Dumnezeu, întrucât suntem născuţi neajutoraţi.

Toţi creştinii vor fi de acord că sănătatea spirituală a unui om e direct proporţională cu iubirea lui Dumnezeu. Dar iubirea de Dumnezeu a omului, prin însăşi natura cazului, trebuie neapărat să fie întotdeauna în foarte mare măsură şi trebuie neapărat să fie adesea în întregime o iubire-necesitate. Lucrul acesta e evident atunci cînd cerem iertare pentru păcatele noastre sau sprijin în nenorocirile prin care trecem. Pe termen lung el este poate şi mai vădit în tot mai dezvoltata noastră conştiinţă — căci se cuvine să se dezvolte — că întreaga fiinţă prin însăşi natura ei ne este expresia unei unice şi vaste necesităţi : nedesăvîrşită, ezitantă, vidă, dar în acelaşi timp haotică, implorîndu-l pe Cel ce poate să desfacă toate cîte sunt acum legate şi să lege toate cîte încă stăruie neadunate. Nu spun că omul nu-i poate aduce niciodată lui Dumnezeu altceva decît iubire-necesitate. Sufletele elevate ne-ar putea vorbi despre un orizont aflat dincolo de ea. Dar tot ele, cred, ar fi primele care să ne spună că acele culmi ar înceta să fie adevărate haruri, ar deveni iluzii neoplatonice sau în cele din urmă diabolice de îndată ce omul ar îndrăzni să creadă că ar putea trăi doar pe seama lor şi ar elimina ca atare elementul necesităţii. „Cele mai de sus”, spune Imitaţia, „nu rezistă fără cele mai de jos.” Creatura care ar veni înaintea Creatorului ei lăudîndu-se că „Eu nu sunt cerşetor. Te iubesc dezinteresat” s-ar dovedi că nu e decît temerară şi neroadă. Cei care se apropie cel mai mult de o iubire-dar pentru Dumnezeu, în clipa imediat următoare, ba chiar în aceeaşi clipă, se vor bate cu pumnii în piept ca vameşul şi-şi vor etala mizeria absolută în faţa singurului Dăruitor real. Şi Dumnezeu o va lua ca atare. El se adresează iubirii-necesi- tate pe care i-o arătăm: „Veniţi la mine voi ce osteniţi şi duceţi poveri”, sau, în Vechiul Testament, „Deschideţi gura larg şi Eu am să v-o umplu.”

Paradox: Omul se apropie cel mai mult de Dumnezeu atunci cînd este într-un anume sens cel mai puţin asemănător cu Dumnezeu. Căci oare ce poate fi mai neasemenea decît belşugul şi nevoia, autoritatea şi umilinţa, rectitudinea şi penitenţa, puterea nelimitată şi strigătul de ajutor ?

Există două tipuri de apropiere de Dumnezeu:
a) asemănarea cu Dumnezeu;
b) proximitatea de Dumnezeu.

Presupun că Dumnezeu a întipărit o anume asemănare cu El însuşi în tot ce El a făcut. Spaţiul şi timpul, în felul lor propriu, îi oglindesc măreţia; tot ce e viu, rodnicia Lui; viaţa animală, lucrarea Lui. Omul posedă o asemănare mai importantă decît acestea prin faptul că este raţional. îngerii, credem noi, posedă asemănările care-i lipsesc omului: nemurirea şi cunoaşterea intuitivă.

Aşa cum a spus un autor mai bun, felul în care îl imităm pe Dumnezeu în viaţa aceasta — adică imitaţia noastră voluntară spre deosebire de oricare dintre asemănările imprimate de către El naturilor sau stărilor noastre — trebuie să fie o imitaţie a Dumnezeului întrupat: modelul nostru este Isus, nu numai cel al Patimilor, ci acela al atelierului, al drumurilor, al mulţimilor, al cererilor zgomotoase şi al împotrivirilor posace, al lipsei totale de tihnă şi intimitate, al întreruperilor. Căci aceasta, atît de straniu neasemănătoare cu tot ceea ce putem atribui vieţii divine în sine, este în mod evident nu doar asemănătoare cu ea, ci este însăşi viaţa divină acţionînd în condiţii omeneşti.

Adevărul că Dumnezeu este iubire poate ajunge pe nesimţite să însemne pentru noi contrariul, că iubirea este Dumnezeu.

Denis de Rougemont: “Iubirea încetează să fie demon doar atunci când încetează să fie zeitate.”

Iubirile noastre nu îşi pretind caracterul divin pînă cînd pretenţia lor nu devine plauzibilă. Şi ea nu devine plauzibilă atîta timp cît în ele nu există o reală asemănare cu Dumnezeu, cu Iubirea în Sine.

Putem spune cu adevărat şi într-un sens inteligibil că aceia care iubesc în chip superior sunt „aproape” de Dumnezeu. E însă, desigur, o „apropiere prin asemănare”. Ea nu va produce de la sine „apropiere în aproximare”.

Le putem da iubirilor noastre omeneşti aceleaşi dovezi de supunere necondiţionată pe care o datorăm numai lui Dumnezeu. Apoi ele devin zeităţi, după care devin demoni. Pe urmă ele ne vor distruge, autodistrugîndu-se totodată. Căci iubirile naturale cărora li se îngăduie să devină zei nu rămîn iubiri. Ele continuă să fie numite astfel, dar pot deveni în fapt forme complicate de ură.

II. Predilecţii şi iubiri pentru subuman

S-a descoperit de mult că plăcerile pot fi împărţite în două categorii: cele care nu ar fi deloc plăceri decît dacă ar fi precedate de dorinţă şi cele care sunt plăceri de drept şi nu necesită o asemenea pregătire. Un exemplu din prima categorie ar fi băutul apei. E o plăcere dacă ţi-e sete şi chiar o mare plăcere dacă eşti foarte însetat. Dar probabil nimeni pe lumea asta, lăsînd la o parte reacţia la sete sau respectarea unei prescripţii medicale, nu şi-a umplut un pahar cu apă ca să-l bea doar de plăcere. Un exemplu din cealaltă categorie ar fi plăcerile necăutate şi neaşteptate de ordin olfactiv — boarea dinspre un lan de fasole sau un strat de sîngele-voinicului întîmpinîndu-te în cursul plimbării matinale. Nu aveai nici o nevoie, erai pe deplin satisfăcut înainte de întîlnirea cu ele; plăcerea, care poate fi foarte intensă, este un dar nesolicitat, suplimentar.

Plăcerea-necesitate e starea în care sfîrşesc plăcerile apreciative atunci cînd degenerează (prin viciu).

Zicală: “Dacă ar fi bolnav, Diavolul s-ar călugări.” Dacă ar fi în nevoie, Diavolul ar alerga de îndată la Dumnezeu.

Iubirea-necesitate strigă către Dumnezeu din adîncul sărăciei noastre; iubirea-dar tînjeşte să slujească sau chiar să sufere pentru Dumnezeu; iubirea apreciativă spune: „îţi aducem mulţumiri pentru marea ta slavă.” Iubirea-necesitate îi spune unei femei: „Nu pot trăi fără ea”; iubirea-dar tînjeşte să-i dăruiască fericire, sprijin, protecţie — bogăţie, dacă e cu putinţă; iubirea apreciativă contemplă, îşi ţine respiraţia în tăcere, se bucură că poate exista o asemenea minune, chiar dacă nu-i e menită lui, nu va fi total demoralizată de pierderea ei, ar prefera chiar să fie aşa decît să nu o fi văzut deloc.

Dacă iei natura drept învăţător, ea te va învăţa exact lecţiile pe care te hotărîseşi deja să le înveţi, ceea ce nu e decît alt fel de a spune că natura nu dă lecţii. Tendinţa de a o lua drept învăţător este, evident, foarte uşor de grefat pe experienţa numită de noi „dragoste pentru natură”. Dar nu e decît o grefă. Atît timp cît le suntem efectiv supuşi, „stările” şi „dispoziţiile” naturii nu indică nici o morală. Veselia debordantă, măreţia insuportabilă, dezolarea sumbră sunt propriile tale proiecţii. Fă ce poţi din ele, dacă trebuie într-adevăr să faci ceva.

Rosteşte-ţi rugăciunile într-o grădină, la primele ceasuri ale dimineţii, ignorînd statornic roua, păsările şi florile, şi vei pleca inundat de prospeţimea şi bucuria ei; du-te acolo cu scopul de a fi inundat de ele şi, după o vreme, de nouă ori din zece nu ţi se va întîmpla nimica.

Dragostea de patrie este şi ea un demon când devine un zeu.

Patriotismul are mai multe ingrediente:
a) dragostea faţă de cămin, faţă de familie, faţă de un anumit mod de viaţă ;
b) o atitudine particulară faţă de trecutul ţării noastre ;
c) credinţa fermă că naţiunea noastră continuă să fie vădit superioară tuturor celorlalte ;
d) dacă naţiunea noastră este în asemenea măsură superioară celorlalte, ea are atât datoriile cât şi drepturile unei fiinţe superioare în raport cu ele.

Istoria reală a fiecărei ţări este plină de fapte penibile şi chiar ruşinoase. Poveştile eroice, dacă sunt considerate a fi tipice, dau o falsă impresie despre el şi sunt la rîndul lor expuse unei serioase critici istorice. De aceea un patriotism bazat pe trecutul nostru glorios constituie un vînat predilect pentru denigrator. Pe măsură ce cunoştinţele sporesc, el poate claca, transformîndu-se în cinism deziluzionat, sau poate fi menţinut printr-o închidere voită a ochilor.

III. Afecţiunea

Storge (gr.) - afecţiune, în special cea a părinţilor pentru copiii lor.

Dar chiar şi în viaţa animală, ba încă mai mult în propria noastră viaţă, afecţiunea se extinde mult dincolo de relaţia dintre mamă şi copil. Acest confort plin de căldură, această satisfacţie de a fi împreună cuprinde tot felul de obiecte. Este de fapt cea mai puţin discriminatoare formă de iubire. Există femei despre care putem prevedea că vor fi puţin curtate şi bărbaţi pasibili să aibă puţini prieteni. Ei nu au nimic de oferit. Aproape oricine însă poate deveni obiect al afecţiunii, pînă şi urîtul, şi prostul, şi enervantul. Nu trebuie să fie nici o potrivire evidentă între cei uniţi de ea. Am văzut afecţiunea nutrită pentru un imbecil nu numai de părinţii, ci şi de fraţii săi. Ea ignoră barierele de vîrstă, sex, clasă şi educaţie. Ea poate exista între un tânăr inteligent de la universitate şi o infirmieră bătrînă, deşi minţile lor trăiesc în lumi diferite. Ea ignoră chiar şi barierele de specie. O vedem nu numai între cîine şi om, ci şi, mai surprinzător, între cîine şi pisică.

Afecţiunea este cea mai umilă dintre iubiri.

Amestecul şi suprapunerea iubirilor ne sunt limpede demonstrate de faptul că mai totdeauna şi pretutindeni toate trei au în comun, ca expresie proprie, sărutul. în Anglia modernă prietenia nu-l mai foloseşte, dar afecţiunea şi erosul, da. El le este atît de caracteristic, încît nu putem preciza acum care de la cine l-a împrumutat sau pur şi simplu dacă şi l-au împrumutat. Desigur, s-ar putea spune că sărutul afecţiunii se deosebeşte de sărutul erosului. Da, dar nu toate săruturile schimbate de îndrăgostiţi sunt săruturi de îndrăgostiţi. în plus, ambele iubiri tind — ceea ce îi pune în încurcătură pe numeroşi moderni — să utilizeze un limbaj de alintare sau un limbaj infantil.

Auzim multe comentarii despre grosolănia noii generaţii. Cum şi eu sunt o persoană în vîrstă, ar fi de aşteptat să iau partea celor în vîrstă, dar în realitate sunt cu mult mai impresionat de lipsa de maniere a părinţilor faţă de copii decît de cea a copiilor faţă de părinţi.

Există haine potrivite pentru o petrecere în aer liber, dar şi hainele pe care le porţi în casă trebuie să fie potrivite în felul lor. De asemenea, există o deosebire între politeţea publică şi cea domestică. Principiul fundamental al amîndurora este acelaşi: „Nimeni şi sub nici o formă să nu-şi acorde preferinţă sieşi.” Cu cît însă este mai publică împrejurarea, cu atît este mai strictă şi mai codificată obedienţa noastră faţă de acest principiu. Există „reguli” de bună purtare. Cu cît e mai intimă împrejurarea, cu atît e şi codificarea mai redusă, ceea ce nu înseamnă însă că e mai puţin nevoie de politeţe. Dimpotrivă, afecţiunea în momentul ei cel mai bun practică o politeţe incomparabil mai subtilă, mai sensibilă şi mai profundă decît varianta publică. În public este suficient un ritual. Acasă trebuie să posezi realitatea pe care o reprezenta acel ritual, căci dacă nu, îi iau locul manifestările asurzitoare ale celui mai mare egoist. Aici cu adevărat nu trebuie să-ţi acorzi nici un fel de preferinţă; la o petrecere e suficient să-ţi ascunzi preferinţa. De aici vechiul proverb „Vino să trăieşti cu mine şi o să mă cunoşti bine”.

Presupun că nimeni nu crede acum că gelozia e în special legată de dragostea erotică. Dacă cineva o mai face, comportarea copiilor, a servitorilor şi a animalelor domestice ar trebui să-i spulbere în scurt timp această convingere greşită. Orice tip de iubire, aproape orice tip de asociere, este pasibil de gelozie. Gelozia afecţiunii e strîns legată de încrederea acesteia în ceea ce este vechi şi familiar. La fel stau lucrurile şi cu lipsa de însemnătate, totală sau relativă, din punctul de vedere al afecţiunii, a ceea ce numesc iubire apreciativă. Nu vrem ca „vechile chipuri familiare” să devină mai strălucitoare sau mai frumoase, ca vechile obiceiuri să fie înlocuite fie şi de unele mai bune, ca vechile glume şi interese să dispară în favoarea unor noutăţi palpitante. Schimbarea reprezintă o ameninţare la adresa afecţiunii.

„Băiete, băiete, cu asemenea purtări nesăbuite o să-i frîngi inima maică-ti.” Acest apel prin excelenţă victorian se şi poate să fi fost deseori întemeiat. Afecţiunea este profund rănită atunci cînd un membru al familiei cade sub nivelul etosului casei în tot ce poate fi mai rău — joc de cărţi, băutură, concubinaj cu o dansatoare de la operă. Din nefericire, e aproape tot atît de posibil să-i frîngi inima mamei tale ridicîndu-te deasupra etosului casei. Tenacitatea conservatoare a afecţiunii acţionează în ambele sensuri. Ea poate fi un corespondent domestic al acelui tip de educaţie suicidar din punct de vedere naţional care îl ţine în loc pe copilul promiţător doar din cauză că leneşii şi ignoranţii s-ar putea considera jigniţi dacă el ar fi strămutat nedemocratic într-o clasă superioară lor înşişi.

Dar veritabilul scop al dăruirii este să-l pună pe primitor într-o asemenea stare, încît să nu mai aibă nevoie de darul nostru. Pe copii îi hrănim pentru ca să fie cît mai curînd capabili să se hrănească singuri; îi învăţăm pentru ca să poată cît mai curînd să nu mai aibă nevoie de învăţătura noastră. Aşa încît asupra acestei iubiri-dar apasă o sarcină foarte grea. Ea trebuie să acţioneze în sensul propriei abdicări. Trebuie să tindem să devenim de prisos. Ceasul cînd vom putea spune „Nu mai au nevoie de mine” ar trebui să fie adevărata noastră recompensă.

Iubirea, dacă devine zeu, devine demon.

IV. Prietenia

Foarte puţini oameni de azi consideră prietenia drept o iubire de valoare comparabilă sau o iubire pur şi simplu. De la In Memoriam nu-mi pot aminti nici un poem sau nici un roman care să o fi celebrat. Tristan şi Isolda, Antoniu şi Cleopatra, Romeo şi Julieta au nenumărate corespondente în literatura modernă; David şi Ionatan, Pilade şi Oreste, Roland şi Oliver, Amis şi Amile, nu. Anticilor, prietenia le părea cea mai fericită şi cea mai deplin umană dintre toate iubirile, coroana vieţii şi şcoală de virtute. Prin comparaţie, lumea modernă o ignoră.

Prietenia este — într-un sens cîtuşi de puţin peiorativ — cea mai puţin naturala dintre iubiri, cea mai puţin instinctivă, organică, biologică, gregară şi necesară. Are cel mai redus comerţ cu nervii noştri, nimic gutural, nimic din ceea ce accelerează pulsul sau te face să roşeşti ori să păleşti. E o legătură esenţialmente între indivizi; în clipa în care doi oameni îşi devin prieteni, ei s-au şi retras amîndoi într-o oarecare măsură din turmă. Fără eros nici unul dintre noi nu s-ar fi născut, iar fără afecţiune nici unul dintre noi nu ar fi fost crescut, dar fără prietenie putem să trăim şi să ne înmulţim. Specia, privită din unghi biologic, nu are deloc nevoie de ea. Mulţimea sau turma — comunitatea — o pot chiar antipatiza şi suspecta. Conducătorii ei o şi fac adesea. Directorii şi directoarele de şcoli, şefii de comunităţi religioase, coloneii şi căpitanii de vas se pot simţi stingheriţi cînd în cadrul unor mici grupuri de subordonaţi ai lor se încheagă prietenii strînse şi puternice.

Toate religiile civilizate au debutat într-un mic grup de prieteni. Matematica a debutat efectiv atunci cînd o mînă de prieteni greci s-au adunat ca să discute despre numere, linii şi unghiuri. Ceea ce este acum Royal Society a fost iniţial un mic număr de gentlemani care se întîlneau în timpul lor liber spre a discuta chestiuni de care ei (şi nu mulţi alţii) se simţeau atraşi. Ceea ce numim acum „Mişcarea romantică” se reducea cîndva la dl Wordsworth şi dl Coleridge cufundaţi într-o discuţie neîntreruptă (cel puţin dl Coleridge aşa era) despre o viziune secretă a lor.

E lesne de văzut, aşadar, de ce autoritatea priveşte cu ochi răi prietenia. Orice prietenie reală este un soi de secesiune, ba chiar o rebeliune. Ar putea fi rebeliunea unor gînditori serioşi împotriva frazelor găunoase la modă sau a unor excentrici împotriva bunului-simţ acceptat, a artiştilor autentici împotriva urîţeniei vulgare sau a şarlatanilor contra gustului civilizat, a celor buni împotriva răutăţii din societate sau a celor răi împotriva binelui din ea. Oricum ar fi, ea este rău primită de către cei sus-puşi. în fiecare pumn de prieteni există o „opinie publică” secţională care îşi întăreşte membrii împotriva opiniei publice a comunităţii în general. Fiecare e, aşadar, o pungă de rezistenţă potenţială. Oamenii care au prieteni reali sunt mai puţin uşor de manevrat sau de influenţat, mai greu de corectat de către autorităţile bune sau de corupt de autorităţile rele. De aceea, dacă stăpînii noştri, cu ajutorul forţei sau al propagandei în favoarea „solidarităţii” sau făcînd intimitatea şi răgazul neprogramat imposibile prin metode insidioase, reuşesc să producă o lume în care toţi sunt camarazi şi nu există prieteni, ei vor fi înlăturat unele primejdii şi ne vor fi confiscat tocmai ceea ce este poate cea mai puternică garanţie a noastră împotriva servituţii totale.

Prietenia (după cum au văzut anticii) poate fi o şcoală de virtute, dar şi (după cum ei nu au văzut) o şcoală de viciu. Ea este ambivalenţă. Pe oamenii buni îi face mai buni, iar pe cei răi, mai răi.

Elementul de secesiune, de indiferenţă sau de surditate (cel puţin în anumite privinţe) faţă de vocile lumii exterioare este comun tuturor prieteniilor, fie ele bune, nocive sau pur şi simplu inofensive. Chiar dacă temeiul comun al prieteniei nu constă decît în colecţionarea de timbre, cercul ignoră în chip just şi inevitabil părerile milioanelor de oameni care o consideră drept o ocupaţie stupidă şi ale miilor de oameni care n-au făcut decît să-şi vîre nasul în ea.

Pericolul este că această parţială indiferenţă sau surditate la opinia exterioară, oricît ar fi de justificată şi necesară, poate duce la o indiferenţă sau surditate globală. Cele mai spectaculoase exemple în acest sens pot fi văzute nu într-un cerc de prieteni, ci într-o clasă teocratică sau aristocratică. Ştim ce gîndeau despre poporul de rînd preoţii din vremea lui Isus Cristos. Cavalerii din cronicile lui Froissart nu nutreau nici simpatie, nici milă faţă de „marginali”, mojici sau ţărănime. Dar această indiferenţă deplorabilă era foarte strîns împletită cu o calitate aleasă. Ei aveau cu adevărat, în rîndurile lor, o normă foarte înaltă de curaj, generozitate, curtenie şi onoare. Mojicul prudent şi cărpănos găsea această normă pur şi simplu prostească. Cavalerii, susţinînd-o, erau şi trebuiau să fie total indiferenţi faţă de vederile lui. Nu dădeau nici doi bani pe ce credea el. Dacă ar fi ţinut seama, propria noastră normă ar fi fost azi cu atît mai săracă şi mai grosolană. Dar obişnuinţa de „a nu da doi bani” se extinde asupra întregii clase. Faptul de a nu da atenţie vocii ţăranului atunci cînd ar trebui realmente să nu i se dea înlesneşte tendinţa de a nu-i da atenţie nici atunci cînd aceeaşi voce strigă după dreptate sau îndurare. Surditatea parţială care e nobilă şi necesară încurajează surditatea globală care e arogantă şi inumană.

V. Erosul

Mai toţi strămoşii noştri au fost căsătoriţi încă din prima tinereţe cu parteneri aleşi de părinţii lor pe temeiuri ce nu aveau cîtuşi de puţin a face cu erosul. Ei s-au angajat în acest act fără alt „combustibil”, ca să spunem aşa, decît dorinţa pur biologică. Şi au procedat corect: soţii creştini cinstiţi, care şi-au ascultat taţii şi mamele, îşi îndeplineau reciproc „datoria conjugală” şi-şi creşteau familiile în frica lui Dumnezeu. Dimpotrivă, acelaşi act, săvîrşit sub influenţa unui eros sublim şi irizat, care reduce rolul simţurilor la nivelul unui considerent minor, poate însemna adulter curat, poate presupune zdrobirea sufletească a unei soţii, dezamăgirea unui soţ, trădarea unui prieten, terfelirea ospitalităţii şi abandonarea propriilor copii. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut ca distincţia dintre păcat şi datorie să graviteze în jurul unor sentimente nobile. Acest act, ca oricare altul, este justificat (sau nu) cu ajutorul unor criterii mult mai prozaice şi mai uşor de definit, cum ar fi respectarea sau încălcarea promisiunilor, dreptatea sau nedreptatea, mila sau egoismul, ascultarea sau neascultarea.

Folosim o expresie total nefericită cînd spunem, despre un bărbat lubric plecat pe străzi în căutarea prăzii, că „vrea o femeie”. Strict vorbind, o femeie este tocmai ceea ce el nu vrea. El vrea o plăcere pentru satisfacerea căreia se întîmplă ca femeia să fie instrumentul necesar. Cît de mult îi pasă de femeia ca atare se poate aprecia după atitudinea lui faţă de ea la cinci minute după posesie (nu păstrezi cutia după ce ai fumat ţigările). Or, erosul face ca bărbatul să dorească în fapt nu o femeie în genere, ci o anumită femeie, într-un mod misterios, dar indiscutabil, îndrăgostitul o doreşte pe iubita însăşi, nu plăcerea pe care i-o poate furniza ea. Nici un îndrăgostit din lume nu a căutat vreodată îmbrăţişările femeii iubite ca rezultat al unui calcul, fie şi inconştient, potrivit căruia ele ar fi mai plăcute decît cele ale oricărei alte femei. Dacă şi-ar fi pus această problemă, s-ar fi aşteptat, fără îndoială, ca asta să fie realitatea. Dar dacă şi-ar fi pus-o, ar fi însemnat să iasă cu totul din lumea erosului.

Erosul transformă astfel în chip miraculos ceea ce este prin excelenţă o plăcere-necesitate în cea mai apreciativă dintre toate plăcerile. Natura unei plăceri-necesitate este să ne arate obiectul exclusiv în relaţie cu necesitatea noastră, chiar cu necesitatea noastră de moment. Dar în eros, necesitatea, în faza ei cea mai intensă, îşi vede obiectul în chipul cel mai intens ca pe o fiinţă admirabilă în sine, importantă mult dincolo de relaţia sa cu necesitatea îndrăgostitului.

Căsătoria în sine, nu patul conjugal, e cea mai aptă să ne împiedice de la a-l sluji necontenit pe Dumnezeu. Oare Sfîntul Pavel are într-adevăr dreptate ? Dacă m-aş bizui pe propria mea experienţă, aş spune că (în căsătorie sau în afara ei) marea deturnare a atenţiei o reprezintă grijile practice şi prudenţiale ale lumii acesteia, ba chiar cele mai mărunte şi cele mai prozaice dintre aceste griji. Norul ca de ţînţari al neliniştilor şi deciziilor meschine privitoare la comportarea ce trebuie adoptată în ora imediat următoare mi-a stînjenit mult mai des rugăciunile decît orice altă pasiune sau poftă. Marea, permanenta tentaţie a căsniciei nu este senzualitatea, ci (brutal spus) avariţia. Cu tot respectul cuvenit îndrumătorilor medievali, nu pot să nu-mi amintesc că ei au fost cu toţii celibatari şi nu au ştiut probabil ce rol joacă erosul în sexualitatea noastră, cum, departe de a ni-l agrava, el diminuează caracterul tracasant sau vicios al apetitului pur. Şi asta nu doar satisfăcîndu-l. Erosul, fără a micşora dorinţa, face abstinenţa mai uşoară. El tinde, desigur, către o preocupare faţă de fiinţa iubită, care poate fi, într-adevăr, un obstacol în calea vieţii spirituale, dar nu o preocupare în primul rînd senzuală.

Omul are trei concepţii despre corpul său. Mai întîi e concepţia acelor păgîni ascetici care îl numeau temniţa sau „mormăitul” sufletului, şi a creştinilor ca Fisher pentru care el este un „sac de bălegar”, hrană pentru viermi, scîrbos, odios, sursă exclusiv de ispite pentru oamenii răi şi de umilire pentru cei buni. Sunt apoi neopăgînii (adesea ştiutori de greacă), nudiştii şi închinătorii Zeilor întunecaţi, pentru care corpul e preaslăvit. Dar în al treilea rînd avem concepţia pe care a formulat-o Sfîntul Francisc numindu-şi trupul „fratele asin”. Toate trei pot fi - deşi nu sunt sigur — susţinute, dar eu unul nu investesc decît în Sfîntul Francisc. Asin este încîntător de adecvat deoarece nici un om în deplinătatea facultăţilor mintale nu poate nici adora, nici urî un măgar. Acesta e un dobitoc folositor, rezistent, leneş, încăpăţînat, răbdător, simpatic şi năbădăios, meritînd ba un ciomag, ba un morcov, frumos într-o manieră deopotrivă patetică şi absurdă. Tot aşa şi Trupul. Convieţuirea cu el e imposibilă pînă cînd nu recunoaştem că una din funcţiile lui în vieţile noastre este de a juca rolul bufonului. Atîta vreme cît nu au fost pervertiţi de vreo teorie, orice bărbat, femeie şi copil ştiu asta. Faptul că avem trupuri e cea mai veche glumă din toate.

Şi totuşi, aşa cum se prezintă, nu poate fi glasul lui Dumnezeu. Căci erosul, vorbind cu aceeaşi măreţie şi etalînd aceeaşi depăşire a preocupării de sine, poate îndemna atît la rău, cît şi la bine. Nimica nu e mai superficial decît convingerea că o iubire care duce la păcat e totdeauna calitativ inferioară — mai animalică sau mai trivială — în comparaţie cu una care duce la căsătoria creştină fidelă şi rodnică. Iubirea ce duce la uniri întemeiate pe cruzime şi sperjur sau chiar la înţelegeri suicidare şi asasinat nu poate fi concupiscenţă
întîmplătoare sau sentiment de suprafaţă. Se prea poate să fie erosul în toată splendoarea sa, sfîşietor de sincer, gata de orice sacrificiu cu excepţia renunţării.

Teologii s-au temut adeseori, în această iubire, de pericolul idolatriei. Vor să spună, cred, prin aceasta că îndrăgostiţii s-ar putea idolatriza reciproc. Nu acesta mi se pare a fi pericolul real, oricum nu în căsătorie. Intimitatea delicios de prozaică şi de practică a vieţii conjugale îl face absurd. La fel şi afecţiunea în care erosul este aproape invariabil înveşmîntat. Atunci cînd un bărbat face curte unei femei, mă întreb dacă cineva care a simţit setea după Increat sau măcar a visat că o simte a putut presupune vreodată că fiinţa iubită i-ar putea-o satisface. Ca tovarăş de pelerinaj pătruns de aceeaşi dorinţă, cu alte cuvinte ca prieten, fiinţa iubită poate fi în mod glorios şi salutar semnificativă; dar ca obiect al ei — ei bine (nu aş vrea să fiu brutal), ridicolă. Adevăratul pericol nu mi se pare că îndrăgostiţii ar putea să se idolatrizeze unul pe altul, ci că ar putea idolatriza amîndoi erosul însuşi.

VI. Mila

Nu există investiţie sigură. A iubi înseamnă a fi vulnerabil. Indiferent ce ai iubi, cu siguranţă ceva îţi va sta pe inimă şi e posibil chiar să ţi-o sfîşie. Dacă vrei să te asiguri că nimic nu ţi-o va atecta, atunci trebuie să nu-ţi încredinţezi inima nimănui, nici măcar unui animal. Ambalează-ţi-o grijuliu în ocupaţii favorite şi în mici desfătări, evită orice situaţii încurcate, zăvorăşte-ţi-o la loc sigur în lacra sau coşciugul egoismului tău. Dar acolo în
lacră — la adăpost, în întuneric, nemişcată, fără aer — ea se va ţransforma. Nimic nu ţi-o va mai sfîşia, va deveni incasabilă, impenetrabilă, de nerăscumpăt. Alternativa la tragedie sau cel puţin Ia riscul tragediei este damnaţiunea. Singurul loc în afara Cerurilor unde poţi fi absolut ferit de toate primejdiile şi tulburările este infernul.


Read more!