Humanitas, 2011. Traducere din engleză şi
note de Emanuel Conţac.
Mădulare unii altora
Religia solitară nu e de găsit în Noul
Testament.
“În epoca în care trăim, ideea că religia
aparţine vieţii noastre private – că este, de fapt, o ocupaţie din timpul liber
al individului – este paradoxală, periculoasă şi naturală totodată.” (p. 15)
Paradoxală – pentru că exaltarea
individului în domeniul religios apare într-o epocă a colectivismelor din toate
domeniile.
“Trăim, de fapt, într-o lume căreia i se
refuză solitudinea, tăcerea şi intimitatea: şi căreia i se refuză, prin urmare,
meditaţia şi prietenia autentică.” (p. 17)
“A face din creştinism o chestiune privată,
izgonind momentele de intimitate, înseamnă să-l transformi într-o fata morgana
sau să-l surghiuneşti la calendele greceşti.” (p. 17)
“[...] deşi concepţia individualistă despre
creştinism constituie o eroare, ea este cât se poate de naturală şi încearcă să
apere în mod stângaci un mare adevăr. În spatele ei se află sentimentul clar că
formele de colectivism modern sunt un afront la adresa naturii umane şi că,
împotriva lui, ca şi împotriva altor rele, Dumnezeu ne va fi scut şi pavăză.” (p.
18)
“[...] toate activităţile omeneşti sunt
afectate de o tendinţă fatală care face ca mijloacele să uzurpe tocmai
scopurile pe care ar fi trebuit să le servească.” (p. 20)
Sf. Pavel a înţeles prin membre ceea ce noi
numim organe, lucruri care în esenţă diferă unele de altele şi care sunt
complementare între ele. Calitatea de membru al Bisericii nu presupune, aşa cum
greşit facem noi astăzi, reducerea la unitatea numerică înlocuibilă. Ar trebui
să luăm exemplu de la structura unei familii, ai cărei membri nu se pot înlocui
unul pe celălalt. Pierderea membrului unei familii este dramatică tocmai prin
faptul că nu sunt interschimbabili. Aşa este şi în Biserică.
“Un deţinut are un număr în loc de nume.
Aceasta este ideea de colectiv dusă la extrem.” (p. 23)
“Societatea în care un creştin este chemat
să intre în momentul botezului nu este un colectiv, ci un Trup. Este de fapt
acel Trup a cărui imagine o constituie familia la nivel natural.” (p. 23)
“Cei care sunt mădulare unii altora devin
diferiţi în aceeaşi măsură în care sunt diferite mâna şi urechea. Iată motivul
pentru care persoanele lumeşti sunt caracterizate de o similaritate atât de
monotonă, prin comparaţie cu varietatea aproape fantastică a sfinţilor.
Ascultarea este drumul către libertate, smerenia, drumul către plăcere,
unitatea, drumul către personalitate.” (p. 24)
“Dacă există egalitate, ea este în
dragostea Lui, nu în noi.” (p. 27)
“Poziţia structurală în Biserică pe care o
ocupă cel mai umil creştin este eternă, chiar cosmică. Biserica va trăi mai
mult decât universul; fiind parte din ea, persoana individuală va trăi mai mult
decât universul. Tot ceea ce se află în unire cu Capul nemuritor va participa
la nemurirea lui.” (p. 28)
“Va veni o vreme când fiecare cultură,
fiecare instituţie, fiecare naţiune, neamul omenesc, întreaga viaţă biologică
vor dispărea, dar fiecare dintre noi va fi încă viu. Nemurirea ne este promisă
nouă, nu acestor entităţi colective. Hristos nu a murit pentru societăţi sau
pentru state, ci pentru oameni.” (p. 29)
“Personalitatea este eternă şi inviolabilă.
Însă personalitatea nu este un dat de la care pornim. Individualismul cu care
începem toţi este doar o parodie sau umbra ei. Adevărata personalitate este
încă departe – cât de departe, pentru cei mai mulţi dintre noi, nici nu
îndrăznesc să spun. Iar cheia către ea nu se găseşte înlăuntrul nostru. Nu se
poate ajunge la ea prin cultivare dinspre interior spre exterior. O vom primi
atunci când vom ajunge să ocupă acele locuri din structura cosmosului etern
pentru care am fost proiectaţi sau creaţi.” (p. 30)
Studiu în vreme de război
“Războiul nu creează vreo situaţie cu totul
nouă: doar agravează situaţia omenească permanentă până într-acolo, încât n-o
mai putem ignora. Viaţa omenească a fost trăită mereu pe marginea unei prăpăstii.
Cultura umană a fost mereu în situaţia de a trăi sub spectrul a ceva infinit
mai important decât ea. Dacă oamenii ar fi amânat căutarea cunoaşterii şi a
frumosului până când s-ar fi găsit în siguranţă, căutarea n-ar fi început
niciodată.” (p. 35)
“Oamenii au dorit cunoaştere şi frumos în
clipa prezentă, nefiind dispuşi să aştepte momentul potrivit care nu mai
soseşte vreodată. Atena lui Pericle ne-a transmis nu doar Partenonul, ci, în
mod grăitor, şi Oraţia Funerară. Insectele au ales o abordare diferită: au
căutat mai întâi bunăstarea materială şi siguranţa stupului şi s-ar putea spune
că şi-au luat răsplata. Oamenii sunt altfel. Ei propun teoreme matematice în
cetăţi asediate, întreprind argumentaţii metafizice în temniţe, fac glume pe
eşafod, discută cea mai nouă poezie în timp ce înaintează către zidurile
Québecului şi îşi piaptănă părul în Termopile. Nu e vorba de fudulie; ţine de
firea noastră.” (p. 35-36)
“Resping din capul locului ideea care
subzistă în minţile unor oameni moderni, cum că activităţile culturale sunt în
sine spirituale şi meritorii – de parcă cercetătorii şi poeţii ar fi intrinsec
mai plăcuţi lui Dumnezeu decât măturătorii şi lustragiii.” (p. 41)
“Lucrarea unui Beethoven şi lucrarea unei
femei de serviciu devin spirituale exact în aceeaşi situaţie: când sunt oferite
lui Dumnezeu, când sunt întreprinse în smerenie ca pentru Domnul.” (p. 41)
“Viaţa
intelectuală nu este singurul drum spre Dumnezeu, nici cel mai sigur, dar
constituie un drum şi s-ar putea să fie drumul care ne-a fost rânduit. Desigur,
va fi aşa atâta vreme cât păstrăm impulsul pur şi dezinteresat.” (p. 42-43)
“[...] cele trei exerciţii mentale care ar
putea servi ca mijloace de apărare contra celor trei inamici pe care războiul
îi ridică impotriva cercetătorului. Primul inamic este agitaţia: tendinţa de a
fi preocupaţi mental şi emoţional de război într-o vreme când intenţionam să ne
preocupăm de munca noastră. Cea mai bună apărare este recunoaşterea faptului
că, în această privinţă, ca în oricare alta, războiul n-a ridicat un nou
duşman, ci doar a înăsprit unul mai vechi. [...] Al doilea inamic este
frustrarea: sentimentul că nu vom avea timp să isprăvim. Dacă vă spun că nimeni
nu are timp să termine, că cea mai îndelungată viaţă omenească îl lasă pe om,
în orice ramură de studiu, un începător, vă va părea că spun ceva foarte
academic şi teoretic. [...] Al treilea inamic este frica. Războiul ne ameninţă
cu moarte şi cu durere. [...] Ce efect are războiul asupra morţii? Cu siguranţă
nu o face mai frecventă: sută la sută dintre noi mor, şi procentajul nu poate
fi sporit. Cauzează câteva morţi mai timpurii: dar nu prea cred că acesta este
aspectul de care ne temem. Negreşit, când vine momentul, contează prea puţin
câţi ani avem în spate.” (p. 45-47)
“[...] războiul schimbă ceva în privinţa
morţii. Ne sileşte să ne aducem aminte de ea. Singurul motiv pentru care
cancerul la şaizeci sau paralizia la şaptezeci şi cinci nu ne deranjează ţine
de faptul că le dăm uitării. Războiul face ca moartea să fie reală pentru noi:
iar asta ar fi fost considerată una dintre binecuvântările lui de către cei mai
mulţi creştini din trecut.” (p. 47)
Despre iertare
Atunci când îi cerem lui Dumnezeu să ne
ierte, îi cerem de fapt să ne scuze, adică să vadă circumstanţele care ne
atenuează sau chiar ne anulează vinovăţia. “Există două remedii pentru acest
pericol. Unul este să ne amintim că Dumnezeu cunoaşte toate scuzele reale mult
mai bine decât le cunoaştem noi. Dacă există cu adevărat “circumstanţe
atenuante”, nu trebuie să ne temem că le va trece cu vederea. Adesea, ştie
multe scuze la care noi nu ne-am fi gândit niciodată, de aceea sufletele
smerite vor avea, după moarte, surpriza plăcută de a descoperi că, în anumite
ocazii, au păcătuit mai puţin decât consideraseră. Dumnezeu va scuza partea
care într-adevăr trebuie scuzată. Ceea ce trebuie să aducem înaintea lui este
partea nescuzabilă, păcatul.” (p. 51)
“Al doilea remediu este să credem realmente
şi cu adevărat în iertarea păcatelor. O mare parte a nerăbdării noastre de a
invoca scuze vine din faptul că nu credem cu adevărat în ea; din gând că
Dumnezeu nu ne va mai lua la sine, decât dacă este convins că există vreun soi
de cauză ce poate fi plecată în favoarea noastră. Dar aceasta n-ar fi nicidecum
iertare. Adevărata iertare înseamnă să privim ţintă la păcat, păcatul care
rămâne fără scuze, după ce au fost invocate toate circumstanţele atenuante,
să-l vedem în toată oroarea, murdăria, josnicia şi răutatea lui, şi totuşi să
fim pe deplin reconciliaţi cu omul care l-a făcut.” (p. 52)
“A scuza ceea ce poate produce scuze bune
nu este dragoste creştinească; este doar corectitudine. A fi creştin înseamnă a
ierta ceea ce nu poate fi scuzat, fiindcă Dumnezeu ţi-a iertat ceea ce nu poate
fi scuzat.” (p. 53)
Istoricism
Credinţa că oamenii pot descoperi înţeles
intrinsec, superior al procesului istoric, prin folosirea propriilor capacităţi
naturale. Istoricistul este cel care încearcă să extragă, pe baza unor premise
istorice, concluzii care sunt de natură meta-istorică (teologică, metafizică).
Istoricismul reprezintă o iluzie şi, în cel mai bun caz, istoriciştii îşi pierd
vremea.
“[...] admitem că istoria [...] este o
poveste scrisă de degetul lui Dumnezeu. Din nefericire, nu avem acces la ea.”
(p. 64)
Ultima noapte a lumii
Pretenţia de a stabili dinainte data
sfârşitului lumii este iluzorie şi împotriva textului sacru.
“Însă un lucru nu dispare – nici nu este
discreditat – fiindcă cineva a vorbit despre el în mod exagerat. Rămâne exact
acolo unde era. Singura diferenţă este că, dacă a fost exagerat recent, trebuie
să avem acum mare grijă să nu-l trecem cu vederea; căci aceasta este partea
înspre care probabil va cădea beţivul.” (p. 80)
“Când ne propunem să ignorăm în învăţătura
unui mare om acele doctrine pe care le are în comun cu gândirea epocii sale,
dăm impresia a fi presupus că gândirea din epoca sa era eronată. Când alegem să
cumpănim serios acele doctrine care “transcend” gândirea epocii sale şi sunt “atemporale”,
presupunem că gândirea epocii noastre este corectă; căci, desigur, prin
gândurile care transcend epoca acelui mare om înţelegem de fapt gândurile care
sunt în acord cu ale noastre.” (p. 81)
Sfinţii evanghelişti au primele mari
caracteristici ale martorilor oneşti: susţin fapte care, la prima vedere, sunt
în detrimentul principalei lor afirmaţii.
“O generaţie care a acceptat curbarea
spaţiului n-ar trebui să se poticnească de imposibilitatea imaginării
conştienţei Dumnezeului întrupat. În acea conştienţă, temporalul şi atemporalul
erau unite. Consider că putem accepta misterul în acea privinţă, cu condiţia să
nu-l înăsprim prin tendinţa noastră de a reprezenta viaţa atemporală a lui
Dumnezeu ca fiind, pur şi simplu, un alt fel de timp.” (p. 85)
“Învăţătura despre A Doua Venire este
profund discordantă faţă de întregul caracter evolutiv sau progresiv al
gândirii moderne. Am fost învăţaţi să ne gândim la lume ca la ceva care se
îndreaptă treptat către perfecţiune, ceva care “progresează” sau “evoluează”.
Apocaliptismul creştin nu oferă o asemenea speranţă. Nici măcar nu prevesteşte
(ceea ce ar fi mai tolerabil pentru obiceiurile noastre de gândire) o decădere
treptată. Prevesteşte un sfârşit brusc, violent, impus din afară; un stingător
îndreptat spre lumânare, o cărămidă aruncată peste gramafon, o cortină care
cade peste piesa pusă în scenă: “Stop!” (p. 86)
“[...] doctrina celei de-a Doua Veniri nu
trebuie respinsă pe motiv că intră în conflict cu mitologia noastră modernă
favorită. Tocmai din acest motiv trebuie să fie preţuită mai mult şi
transformată mai des în subiect de meditaţie. Este doctoria de care are nevoie
în mod special condiţia noastră.” (p. 91)
“Nu trebuie să le vorbeşti vreodată
oamenilor simpli şi alarmişti despre “Ziua Revenirii” fără a accentua în
repetate rânduri că prezicerea ei este complet imposibilă. Trebuie să încercăm
să le arătăm că acea imposibilitate este o parte esenţială a doctrinei. Dacă nu
crezi cuvintele Domnului nostru, de ce mai crezi în întoarcerea sa? Şi dacă le
crezi, nu trebuie oare să renunţi, pentru totdeauna, la orice speranţă de a
data întoarcerea Lui? Învăţătura Lui despre acest subiect a constat în mod clar
din trei afirmaţii: (1) Că se va întoarce negreşit; (2) Că nu putem afla
momentul întoarcerii; (3) Că, prin urmare, trebuie să fim mereu gata pentru
el.” (p. 93)
“De fapt, sunt departe de a fi de-acord cu
cei care susţin că orice frică religioasă este barbară şi degradantă şi care
cer ca ea să fie izgonită din viaţa spirituală. Dragostea desăvârşită, precum ştim,
izgoneşte frica. Dar la fel fac şi alte lucruri: ignoranţa, alcoolul, pasiunea,
infatuarea şi prostia. Este foarte de dorit ca toţi să înaintăm către acea
dragoste desăvârşită în care nu ne mai temem; dar nu este deloc de dorit ca,
până să ajungem acolo, să îngăduim unui agent inferior să izgonească frica.”
(p. 95)
Religie şi rachete
“Despre fiecare nouă descoperire, chiar şi
despre fiecare nouă teorie, se susţine la început că are cele mai vaste
consecinţe teologice şi filozofice. Este confiscată de necredincioşi ca temei
pentru un nou atac asupra creştinismului; adesea este, în mod şi mai jenant,
confiscată de credincioşi lipsiţi de discernământ, ca temei pentru o nouă
defensivă.” (p. 102)
Exemple: astronomia copernicană,
darwinismul, critica biblică, noua psihologie.
“Ştim de ce este în stare rasa noastră în
relaţia cu străinii. Omul distruge sau robeşte orice specie asupra căreia are
putere. Omul civilizat ucide, robeşte, înşală sau corupe omul sălbatic. Până şi
natura neînsufleţită o preschimbă în deşerturi de praf şi în mormane de zgură.”
(p. 107-108)
“Mă tem deci nu de problemele teoretice, ci
de cele practice care vor apărea dacă vom întâlni vreodată făpturi raţionale
care nu sunt omeneşti. Împotriva lor vom comite, dacă ne va sta în putinţă, toate
ticăloşiile pe care le-am comis deja împotriva făpturilor care sunt
neîndoielnic omeneşti, dar care diferă de noi prin trăsături şi prin
pigmentaţie; astfel, cerul înstelat va deveni un obiect către care oamenii buni
vor putea privi doar cu sentimente de insuportabilă vinovăţie, de milă
agonizantă şi de ruşine arzătoare.” (p. 108)
Eficacitatea rugăgiunii
“Apare astfel întrebarea: “Ce fel de dovezi
ar proba eficacitatea rugăciunii?” Lucrul pentru care ne rugăm poate avea loc,
dar poţi şti că nu urma să aibă loc oricum? Chiar dacă lucrul ar fi miraculos
în mod incontestabil, nu rezultă că minunea a avut loc ca urmare a rugăciunii
făcute. Răspunsul este, desigur, că nu se poate ajunge niciodată la o dovadă de
ordin empiric, constrângător, de felul celor din ştiinţă.” (p. 113)
“În Getsimani, cel mai sfânt dintre toţi
cei care au înălţat cereri s-a rugat de trei ori ca un anumit pahar să fie
îndepărtat de la El. Dar n-a fost. După acest episod, se poate renunţa la ideea
că rugăciunea ne este recomandată ca un soi de truc infailibil.” (p. 114)
“Aşadar, Dumnezeu îi părăseşte tocmai pe
cei care îl slujesc cel mai bine? Iată că cel care l-a slujit cel mai bine
dintre toţi a spus, în preajma morţii sale de chin: “Pentru ce m-ai părăsit?”
Când Dumnezeu devine om, Omul acela, dintre toţi, este cel mai puţin mângâiat
de Dumnezeu, în clipa în care nevoia Sa este cea mai mare. E aici o taină care,
chiar dacă aş avea puterea, n-aş avea probabil curajul de a o explora. Între
timp, oamenii mărunţi ca dumneavoastră şi ca mine, dacă se întâmplă ca
rugăciunile noastre să fie uneori împlinite, în ciuda oricăror speranţe şi
probabilităţi, ar face bine să nu tragă concluzii pripite în interes propriu.
Dacă am fi mai puternici, am fi trataţi cu mai puţină tandreţe. Dacă am fi mai
curajoşi, am fi trimişi, cu mai puţin ajutor, să apărăm avanposturi mult mai
disperate în marea bătălie.” (p. 120)
Ferigi şi elefanţi
“În primul rând, indiferent ce ar fi aceşti
oameni în calitate de critici ai Bibliei, nu am încredere în ei ca critici. Îmi
par lipsiţi de discernământ literar, insensibili tocmai la calitatea textelor
pe care le citesc. E o acuzaţie stranie împotriva unor oameni care s-au aplecat
asupra acestor cărţi toată viaţa lor. Dar s-ar putea ca tocmai aceasta să fie problema.
Un om care şi-a petrecut tinereţea şi maturitatea studiind amănunţit textele
Noului Testament şi cercetările altora despre ele, ale cărui experienţe
literare cu privire la acele texte nu au nici un etalon de comparaţie, cum ar
fi cel care poate izvorâ numai dintr-o experienţă vastă, profundă şi intimă a
literaturii în general, este, îmi permit să cred, foarte înclinat să piardă din
vedere aspectele evidente cu privire la ele.” (p. 124-125)
“[...] la Iisus, amestecul de şiretenie
ţărănească, severitate intolerabilă şi tandreţe irezistibilă.” (p. 129)
“Aceşti oameni îmi cer să cred că ei pot
citi texte vechi printre rânduri; dovada este incapacitatea lor evidentă de a
citi (în orice sens care merită discutat) rândurile însele. Au pretenţia că văd
sporii de ferigă, dar nu zăresc un elefant la zece metri depărtare, ziua în
amiaza mare.” (p. 130-131)
“Toată teologia de tip liberal presupune la
un moment dat – şi adesea în tot demersul – ideea că adevăratul comportament şi
adevăratul scop al învăţăturii lui Hristos au ajuns foarte repede să fie greşit
înţelese şi greşit reprezentate de adepţii Lui, fiind recuperate şi exhumate
abia de cercetătorii moderni.” (p. 131)
Această atitudine a fost exercitată şi în
raport cu opera lui Platon, despre care cercetarea modernă a afirmat că a fost
greşit înţeles de Aristotel şi de neoplatonicieni, precum şi în raport cu opera
lui Shakespeare.
“Ideea că un om sau un scriitor este obscur
pentru cei care au trăit în aceeaşi cultură, au vorbit aceeaşi limbă, au
împărtăşit aceeaşi gamă de imagini şi de presupoziţii inconştiente, dar limpede
pentru cei care nu se bucură de nici unul dintre aceste avantaje este ridicolă,
în opinia mea.” (p. 132)
“[...] găsesc în scrierile acestor teologi
o aplicare constantă a principiului conform căruia miraculosul nu există.
Astfel, orice afirmaţie pe care aceste texte vechi o atribuie Domnului nostru,
orice afirmaţie care, dacă a fost rostită cu adevărat, constituie o prezicere a
viitorului, este considerată ca fiind adăugată după desfăşurarea evenimentului
pe care pare să-l prevestească.” (p. 132)
“Reconstituirea istoriei unui text, când
textul este vechi, sună foarte convingător. Dar, în ultimă instanţă, criticul
navighează bazându-se pe intuiţie; rezultatul nu poate fi verificat prin apel la
fapte. Pentru a decide cât de demnă de încredere este metoda, ce ai mai putea
cere decât să ţi se arate un exemplu unde aceeaşi metodă este folosită şi în
care avem acces la fapte pentru a o verifica? Ei bine, asta am făcut eu.
Descoperim însă că, atunci când putem face această verificare, rezultatele sunt
fie întotdeauna, fie aproape întotdeauna greşite. Putem conchide că
“rezultatele certe ale cercetării moderne” cu privire la modul în care a fost
scrisă o carte veche sunt “certe” doar întrucât cei care ştiau cum stau de fapt
lucrurile sunt morţi şi nu pot să dea în vileag neadevărul.” (p. 137)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire