16 janvier 2017

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XIV.2 Vechea religie, (fragment)

„Dacă « noua religie » este esenţialmente « cultul omului », vechea religie era esenţialmente « cultul lui Dumnezeu ». Este de la sine înţeles că prima nu este decât o pseudo-religie, o parodie « satanică » a celei de-a doua. Dar « Dumnezeu fiind mort », Satan este şi el « mort ». S-ar putea spune că din teatrul existenţéi, şi conform aparenţelor, amândoi ar fi dispărut. Omul are sentimentul de a fi fost abandonat sieşi, de a fi devenit, graţie Ştiinţei şi Progresului, maestrul lui însuşi şi al Universului, şi că Dumnezeu şi Satan ar fi invenţii ale unei alte epoci, numai bune de încredinţat unui muzeu al vremurilor apuse.

Este destul de ciudat că vechea religie care a structurat toate civilizaţiile anterioare, timp de multe milenii, sub forme evident variate dar având un fond metafizic comun, a sfârşit prin a se nărui şi a lăsa în locul ei un fel de monstru. Dar cel mai neliniştitor la ora actuală este să vedem reprezentanţii vechii religii aliindu-se cu pionierii subversiunii moderne, în speranţa himerică de a le concilia pe amândouă; acţiunea lor nu poate în realitate să conducă decât la distrugerea totală a vechii religii, căci aceasta este absolut incompatibilă cu « monstruozitatea modernistă ». Era totuşi necesar să ajungem aici, conform Scripturilor (Matei XXIV şi Apocalipsa).

Doar un mic număr de « aleşi » trebuie să scape subversiunii; este deci iluzoriu să vrei să « converteşti lumea », şi complet aberant să pretinzi că vei reuşi denaturând religia aşa cum o fac progresiştii. Dar nu vom putea înţelege în ce constă această « denaturare » decât dacă începem prin a aminti elementele esenţiale ale oricărei religii, ceea ce am numit fondul metafizic comun, a cărui uitare sau negaţie constituie cauza profundă a subversiunii moderne. Vom înţelege astfel cât este de iluzoriu să vorbim despre Hristos, despre Biserică, despre « criza Bisericii » şi toate problemele lumii actuale, dacă nu începem prin a reaminti – sau mai degrabă a expune pentru cei care sunt încă în stare să-l înţeleagă – fondul metafizic care ar putea fi numit religio perennis (religia eternă).


Trebuie să fie de la sine înţeles că vom trata doar chestiunile esenţiale şi fundamentale fără de care nicio religie, nicio Revelaţie, nicio teologie, nicio spiritualitate nu este cu putinţă, nici măcar conceptibilă.

În primul rând « existenţa lui Dumnezeu » - sau mai degrabă Realitatea sa – trebuie să apară omului ca o evidenţă imediată care nu este câtuşi de puţin discutabilă; orice altă atitudine conduce fără greş la raţionalism sau la agnosticism, fără să vorbim desigur de ateismul care este o atitudine infraumană, şi pe care nu putem s-o luăm cu adevărat în consideraţie, chiar dacă este soarta majorităţii contemporanilor noştri. Să doreşti să aduci « dovezi raţionale » ale « existenţei lui Dumnezeu » este o concesie făcută raţionalismului, chiar dacă aceste dovezi există şi sunt valabile din punct de vedere raţional. Repetăm că este indispensabil ca « existenţa » lui Dumnezeu să fie pentru om o evidenţă imediată şi indiscutabilă, fără de care este inutil să mergem mai departe.

A doua chestiune este de a şti care este « ideea » pe care omul trebuie să şi-o facă despre Dumnezeu, pentru ca obiectul evidenţei precedente să nu fie van, ridicol sau fals. Şi aici, importanţa acestei chestiuni este atât de mare încât un răspuns inadecvat sau insuficient deschide uşa către toate obiecţiile raţionaliştilor, oricare ar fi ei, şi conduce chiar la atitudini « spirituale » mai mult sau mai puţin aberante, şi vom spune o dată în plus că este inutil să mergem mai departe, atât timp cât nu am examinat această chestiune cu cea mai mare grijă.

A-l concepe pe Dumnezeu ca Stăpân absolut al tuturor lucrurilor, ca Marele Ceasornicar care face maşinăria să meargă, sau a concepe creaturile ca pe nişte marionete pe care Dumnezeu le manevrează, comportă o parte de adevăr, dar se loveşte de obiecţia majoră a libertăţii omeneşti, iar filosofii contemporani sunt sensibili la acest aspect. Dacă se pretinde că o asemenea concepţie este cea a « Dumnezeului fricii » din Vechiul Testament, şi trebuie să fie completată de cea a « Dumnezeului Iubirii » din Noul Testament, vom răspunde că în realitate este vorba despre o falsă concepţie a « fricii de Dumnezeu », şi dacă ni se obiectează că Scriptura declară că « dragostea alungă frica », vom răspune că ea ne spune de asemenea că « frica este începutul Înţelepciunii ».  Dar aceste antinomii au în cele din urmă un rezultat fericit: ele ne obligă să aprofundăm întrebarea pusă şi să dăm o concepţie despre Dumnezeu pe cât de exactă este posibil, atât cât permite insuficienţa limbajului omenesc.

Dumnezeu trebuie să fie conceput concomitent ca Infinitul, fără nicio limită de niciun fel, şi ca Totul conţinând în Sine toate posibilităţile creatoare, căci dacă una dintre ele ar fi în afara Lui, ea L-ar limita oarecum, şi nu ar mai fi Infinitul. În schimb El nu este conţinut în niciuna dintre ele, nici în ansamblul lor, ceea ce exclude orice panteism şi orice imanentism. Această afirmaţie exprimă Transcendenţa divină vizavi de tot ceea ce este susceptibil să fie creat, adică de a fi aparent în afara lui Dumnezeu, dar care, în realitate, nu încetează de a rămâne în El. Ceea ce constituie esenţa veritabilă a tuturor fiinţelor, este deci ansamblul de posibilităţi permanente şi eterne care le corespund in divinis şi care constituie Totul sau Posibilitatea Universală. Se poate spune de asemenea că multiplicitatea indefinită a fiinţelor este conţinută principial în Unitatea Esenţei divine, fără ca aceasta, în virtutea transcendenţei sale, să fie în vreun fel afectată.

Trebuie înţeles că este vorba pentru creaturi de o « stare principală » in divinis, stare permenentă şi necondiţionată, eliberată de toate condiţiile de existenţă oricare ar fi ele, precum timpul sau spaţiul de exemplu, şi că este impropriu să se vorbească despre « preexistenţa » creaturilor în Dumnezeu; creaturile ca atare « neexistând » în Dumnezeu, ci ele sunt în El cu titlul de « pure posibilităţi », sau, dacă preferăm, de arhetipuri perpemente sau de esenţe imuabile, şi în acest fel Dumnezeu le cunoaşte şi le iubeşte. În schimb, creaturile ca atare « nu există » - în afara lui Dumnezeu – decât pe propriile planuri de existenţă, constituind tot atâtea niveluri sau stări în multiplicitate indefinită, suprapuse ierarhic şi subordonate Stării supreme şi necondiţionate, care ete realitatea leur principală in divinis.

Se înţelege că acest mod de a vedea exclude orice panteism şi orice imanentism. A proclama precum anumiţi gânditori contemporani că « Dumnezeu este mort », sau că şi-a pierdut « transcendenţa », că a devenit « orizontal » sau că « Dumnezeu a murit în Iisus Hristos » ţine de paranoia pură şi simplă. Se ştie de altfel că acest fel de aberaţii este strâns legat de concepţiile evoluţioniste sau progresiste, conform cărora omul primitiv cu mentalitate infantilă « îl inventează » pe Dumnezeu (sau zeii) până când, devenit « adult », devine în sfârşit conştient că nu era vorba decât despre o « alienare » de care a reuşit să se elibereze, şi că în definitiv el este Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în concepţiile antice sau medievale, în sfârşit curăţate de « obscurantism » graţie « progresului inteligenţei », Dumnezeu nu era decât un simbol al omului, un fel de prefigurare a ceea ce omul modern, devenit adult şi liber, ar trebui să devină conştient. Este de-abia util de subliniat caracterul subversiv al acestui gen de teorii marcate de « satanism » pseudo-intelectual, conştient sau inconştient, sincer sau ipocrit după caz.

Am expus cum ar trebui înţeleasă Transcendenţa divină şi, în sânul ei, realitatea nu mai puţin transcendentă a « posibilităţilor creatoare ». Aceste două cuvinte nu ar trebui niciodată să fie separate dacă vrem să pricepem, atât cât se poate, « misterul existenţei »: pentru că sunt nişte « posibilităţi », « posibilităţile creatoare » rămân etern în Dumnezeu, şi pentru că sunt « creatoare » ele trebuie să se desfăşoare pe « planul existenţei »; ceea  ce revine la a spune că Posibilitatea Universală comportă posibilităţi care trebuie să se manifeste în domeniul Existenţei. Teologic, se va spune că aceasta constituie « Slava extrinsecă » a lui Dumnezeu inerentă Misterului trinitar; în toate aceste perspective este afirmată Transcendenţa, care nu este niciodată pierdută din vedere, la care se raportează totul, şi care este Alfa şi Omega.

Caracterul de « Slavă extrinsecă » acordă totuşi Existenţei aspectul de iluzie sau de « Joc divin » pe care hinduşii îl numesc Maya; şi în acest caz credem că este indispensabil să nu separăm cele două cuvinte: « Slavă extrinsecă ». Asocierea lor subliniează legătura permanentă dintre manifestare şi Principiu, alături de caracterul efemer, transitoriu şi contingent al lumii manifestate ca atare. Bineînţeles acest caracter, « iluzoriu » vizavi de Principiu, nu răpeşte nimic realităţii relative a lumii manifestate pe propriul plan. Se întâmplă chiar, într-o perioadă de obscurare şi de materialism ca a noastră, ca marea majorita a oamenilor să considere lumea care îi înconjoară ca fiind singura reală, şi singura demnă de interes; în acest fel vechea religie dispare în folosul uneia noi, despre care am vorbit suficient.


Credem că consideraţiile precedente sunt suficiente pentru a caracteriza ceea ce am numit « fondul metafizic » comun tuturor formelor de religie, şi fără de care nu mai există decât « pseudo-religii », sau ateism pur şi simplu care nu ne interesează. Am pus accentul îndeosebi pe Transcendenţa divină care neagă toate felurile de imanentism. Rămâne atunci un lucru de precizat: cum trebuie înţeleasă « Imanenţa divină » aşa cum apare ea în anumite texte? Credem că, departe de a se opune Transcendenţei, ea este un fel de consecinţă sau o implicaţie. Dacă nu reţinem decât Transcendenţa, lumea pare oarecum abandonată sieşi de o Divinitate care se dezinteresează de ea; dimpotrivă Imanenţa divină asigură « temeliile » acestei lumi, fără ca Esenţa divină să depindă în vreun fel de asta, şi tocmai în temeiul Transcendenţei. Contează deci să nu separăm Transcendenţa şi Imanenţa, şi chiar s-o subordonăm pe aceasta din urmă de Transcendenţă, pentru a evita orice « imanentism », care conduce în cele din urmă la ateism. Să semnalăm în cele din urmă că Imanenţa divină serveşte într-un fel drept « mediator natural » între Transcendenţă şi lume, sau încă de substrat pe care se grefează « supranaturalul », dar nu putem să dezvoltăm această chestiune în câteva rânduri. Terminăm prin a spune că din punct de vedere al realizării spiritule, sau chiar din punct de vedere strict psihologic, Imanenţa divină este cea care « atinge » mai mult şi direct « inima omului » şi « centrul Fiinţei ».” 

Aucun commentaire: