16 octobre 2017

Philippe Ariès şi Georges Duby, Istoria vieţii private, volumul 2 (note de lectură)

Yvon Thébert
3. Viaţa privată şi arhitectura locuinţei în Africa romană
Casa: apă, flăcări, culori, lumină şi gol
Cu excepţia unor privilegiaţi, nimeni nu dispune de apă curgătoare la domiciliu.
Cu excepţia unor privilegiaţi, nimănui nu-i este îngăduit să se deplaseze călare sau cu trăsura în incinta unui oraş.
Puţine geamuri.
Coşuri, nu, sobe, nu.
Latrinele sunt colective.
Mobile puţine.
De este casa îmbelşugată sau nu, o ornamentaţie de culori vii acoperă pardoseala, pereţii şi tavanul cu mozaicuri, stucatură şi picturi decorative sau mitologice.
Arhitectura ştia să îmbine măreţia întregului edificiu cu posibilitatea ca omul să se poată retrage în cămăruţe, fără a recurge la o reţea de coridoare înguste: spaţiul central deservea toată casa.

Introducere
În cetatea greacă clasică, arhitectura şi decorul caselor particulare sunt restrânse în limite modeste: măreţia şi luxul se cuvin numai sectorului public, numai cetăţii întemeiate pe contopirea individului cu comunitatea, pe adecvarea vieţii private la cea publică.
Ia naştere sfera privată.
Spaţiul unei locuinţe este el însuşi un produs social.
Vitruviu afirmă că există o legătură între planul casei şi statutul social al proprietarului.
Diferitele lăcaşuri ale casei sunt caracterizate prin trepte foarte variate de “opacitate” în cazul casei romane (unele sunt mai deschise străinilor, altele sunt de-a dreptul interzise).
Casa notabilităţilor africane, ca şi cea a celorlalte notabilităţi ale imperiului, cuprinde mai multe nivele, mai multe modalităţi de viaţă privată.
Sclavii intră şi ei în familia. Cei născuţi în casă se numesc vernaculi.


Read more!